Cîte ceva despre subsemnatul – din interviul realizat de Nini Vasilescu (august 2014)

M-am născut în 1944 in Bucureşti, unde am locuit neîntrerupt în tot timpul cît am trăit în România, adică pînă în decembrie 1992 – aşadar mă pot considera “bucureştean get-beget” (fără să-mi uit însă “rădăcinile” familiei – de origine din sudul Basarabiei – astăzi regiunea Odessa din Ucraina).

In Bucureşti am locuit pe strada Luterană, foarte aproape de Palatul la început Regal, devenit apoi in anii primei copilării “al Republicii”; la trei ani mă scoteau părinţii la plimbare în Piaţa Palatului, unde încă se mai schimba Garda Regală. Casa in care am locuit, de la nr. 8 a fost grav avariata la cutremurul din 4 martie 1977 şi a fost demolata la citeva luni dupa aceea, pe locul ei construindu-se apoi hotelul “Bucureşti”. Este cartierul de care ma leaga amintiri ce se intind pe durata a 33 (!) de ani. A trebuit atunci sa ma despart cu mare greutate in suflet de un mic “univers” in care imi petrecusem copilaria, adolescenta, tineretea si inceputul vietii adulte; un spatiu care se intindea in principal pe cele citeva strazi si bulevarde din centrul Bucurestiului, unde locuiau rudele mele si prietenii, respectiv colegii cei mai apropiati, un spatiu care se intindea cel mult pina la….cimitirul Bellu la sud si Piata Domeniilor la nord.

Tot în apropiere – la 10 minute de casă – se afla şi liceul “Sf. Sava” (pe vremea aceea “Nicolae Bălcescu”) in care am intrat la 7 ani in toamna lui 1951 si din care am iesit dupa 11 ani in 1962 (clasele primare şi cele de liceu fiind în acelaşi local; la acea dată se renunţase de curînd la modelul sovietic cu 10 clase – “desiatiletka” şi se trecuse la 11 clase).

Promoţia mea a avut privilegiul să aibă profesori din “vechea şcoală”, oameni de mare cultură, cu educaţie aleasă, în parte cu studii în străinătate; aceştia trebuiau însă să fie foarte atenţi în exprimări şi atitudini, şcoala aflîndu-se la nici 50 de metri de Ministerul Invăţămîntului (pe strada fostă şi actual Berthelot, pe atunci “Popov”, iar în perioada următoare – a “Nuferilor”), de unde emanau principiile învăţămîntului de tip socialist. Am crescut însă şi am fost educaţi în ceea ce aş putea numi “spiritul de la Sf.Sava”. Cred ca este acel „ceva“ care a ramas in noi, ca o parte inalterabila a personalitatii noastre – tinind nu numai de cultura asimilata, ci poate mai ales de principiile de viata, de educatie pe care ni le-am insusit in mod natural intre zidurile celei mai vechi scoli din Tarile Romane. Este acel “ceva” pe care promoţia mea îl poartă şi azi în minte şi în suflet, pe orice meridian s-ar găsi – cu adînc respect faţă de familie, educaţie, cultură şi civilizaţie.

Ce diferenta uriasa fata de profesorii de liceu ai copiilor mei, din Germania anilor 90, care sunt nevoiti sa fie (unora chiar le place postura respective) in primul rind niste “entertaineri”, venind in jeans sau in haine de toate culorile in clasa, in fata unor elevi care nici nu-i saluta, li se adreseaza simplu cu “d-le sau d-na Cutare” (nu mai exista “d-le professor”!) si îşi alcătuiesc programa în funcţie de..ce le place elevilor! Fiul meu a avut astfel în program în clasa a 6-a timp de cîteva luni subiectul….”Harry Potter”! Cred că nu mai e nevoie de comentarii!

După terminarea liceului în vara lui 1962, am intrat în urma examenului de admitere la Institutul Politehnic din Bucureşti (pe atunci la numai cîteva staţii de tramvai de casă!) facultatea “Electronica si Telecomunicatii”, facultate pe care am absolvit-o in 1967 la sectia “Ingineri fizicieni”. Am avut si aici norocul sa am citeva figuri luminoase ca profesori, de care imi amintesc si azi: Alex. Timotin (ce avea să-mi fie conducatorul unui doctorat pe care imprejurarile nu mi-au permis sa-l termin), Gabriela Ţiţeica (fiica ilustrului mathematician Gh. Ţiţeica), George Moisil (fratele lui Grigore Moisil), Mihai Drăgănescu (devenit mai tîrziu preşedinte al Academiei Române), sau Edmond Nicolau – pionier al ciberneticii româneşti.

Activitatea profesională mi-am început-o în toamna lui 1967 ca inginer la Institutul de Cercetări pentru Mecanizarea şi Electrificarea Agriculturii (Bucureşti), în laboratorul de Aparatură şi Măsurători Complexe; între timp în urma unor examinări devenind cercetător stagiar şi apoi cercetător ştiinţific. Aici am lucrat pînă în vara lui 1975; am avut şansa să lucrez cu inginerul Ilie Iliescu, un profesionist cu vastă experienţă, dublat însă şi de o fină educaţie şi de o vastă cultură – un om deosebit de care m-a legat apoi o prietenie de o viaţă (în pofida diferenţei de vîrstă), pînă la moartea acestuia în 2010 (în ultimii ani ai vieţii a tradus o serie de lucrări în domeniul ştinţelor spirituale).

In timpul cît am lucrat la acest institut m-am înscris la doctorat, la prof. Alexandru Timotin, amintit mai sus, o figură luminoasă în istoria electrotehnicii teoretice româneşti, cu o temă legată de aplicaţii ale cîmpului electromagnetic în sol, prin fenomenul de electro-osmoză – o temă care avea să-mi dea multă durere de cap tocmai prin caracterul ei interdisciplinar (specialiştii din domeniul prelucrării solului neavînd prea multă idee de electrotehnica teoretică şi reciproc, specialiştii în electrotehnica teoretică neavînd experienţă în domeniul aplicaţiilor de felul celor de mai sus). Am trecut cu succes toate examenele şi referatele, dar n-am putut totuşi finaliza teza, dintr-o serie de motive greu de înţeles astăzi, pe vremea aceea însă, din nefericire cît se poate de prezente.

In acest institut am lucrat pînă în anul 1975, cînd m-am transferat la Institutul de Cercetări Electronice – tot din Bucureşti. Aici am lucrat în primii ani în laboratorul Mărimi Neelectrice, apoi după o scurtă perioadă cît am răspuns de execuţia unor aparate de măsură în secţia de prototipuri, am trecut la colectivul de Asigurare a Calităţii. Aici, după ce am mai urmat cîteva stagii de perfecţionare în principal în domeniul statisticii, am fost numit şef al grupei de încercări şi fiabilitate. Din această poziţie am răspuns de avizarea documentaţiei la capitolul „Fiabilitate” pentru mare parte a aparaturii electronice profesionale produsă în cadrul Ministerului de resort.

Aici am participat activ ca organizator dar şi participant la Sesiunile de Comunicare în Electronica Profesională de la Snagov, ţinute anual din 1983 pînă în 1989; pe vremea aceea manifestarea cea mai apreciată în domeniul electronicii profesionale din ţară. Volumele de comunicări editate cu aceste ocazii constituie şi azi o sursă competentă de documentare asupra a ceea ce a însemnat electronica profesională românească în acea perioadă. Timp de cîţiva ani am avut şi o activitate în domeniul colaborărilor internaţionale – la nivel de secretariat tehnic în cadrul unei comisii de specialitate CAER. Aici s-a întîmplat ceva memorabil: deşi nu am avut dreptul la paşaport turistic, în mod paradoxal am fost admis la aceste colaborări fiind unul din puţinii ingineri în domeniu care cunoştea bine limba rusă – limba de lucru în CAER! După 1990, am devenit şi membru fondator al Societăţii Române de Fiabilitate (sub conducerea prof. Ion Cătuneanu, fost decan al Facultăţii şi a colegului meu prof. Adrian Mihalache de la Fac. Electronică şi Telecomunicaţii din Inst.Politehnic-Bucureşti).

Am activat şi în domenii interdisciplinare, avînd colaborări cu medici, fizicieni, biochimişti, psihologi; în 1981 am fost admis în Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din România (AOŞ), în cadrul Comisiei de Interdiscipliniaritate. S-a întîmplat că am fost chiar citat în „Who’s Who in Romanian Science and Technology” – vol.I, ediţia 1-a, Ed. Tehnică, Bucureşti 1996, la pag. 349. Era prima ediţie după 1989, în care nu mai conta ca principal criteriu nici funcţia administrativă (director de întreprindere sau instituţie sau „persoane cu munci de răspundere” în ministere şi altele similare, sau persoane cu doctorate căpătate în principal datorită funcţiilor de conducere, etc).

Am participat la diferite manifestări ştiinţifice, evident, în primul rînd în ţară, la cele de specialitate, cum ar fi: conferinţele de tensometrie – la Iaşi şi Cluj în 1980 şi 1982, de aparatură în psihologie – Bucureşti 1981, apoi la sesiunile de comunicări în electronică profesională de la Snagov (din 1982 pînă în 1994 aproape anual) unde am fost prezent de fiecare dată, pînă în 1992, în dublă calitate, ca organizator şi ca referent. Aici am susţinut de fiecare dată şi o secţiune interdisciplinară cu contribuţii originale din partea unor cercetători în domenii diferite, de la inginerie pînă la medicină şi psihologie sau artă.

Am participat şi la conferinţe Internaţionale – la cele ţinute în România, desigur – aşa a fost Congresul de Acupunctură şi Tehnici neconvenţionale (Bucureşti 1977) sau Congresul Internaţional de Istorie a Ştiinţei (Bucureşti 1981). In privinţa celor de peste hotare cred că ştiţi în ce condiţii vitrege se desfăşurau participările în acele timpuri la conferinţele din „afară”. Aici participarea era condiţionată de „gradul de încredere” şi de apartenenţă la un sistem de relaţii şi funcţii pe care îl prezentau potenţialii participanţi, or eu nu corespundeam unor astfel de criterii, deci nu mă număram printre aceştia şi nu puteam să sper în vreo aprobare de a merge undeva dincolo de hotarele ţării.

Singura excepţie a fost participarea mea la Congresul Internaţional al IAPR (International Association of Psychotronic Research) în 1983 de la Bratislava, o deplasare pe care am „camuflat-o” sub categoria de „turism individual” şi pentru care am primit viza de ieşire necesară (bineînţeles în penultima zi înaintea plecării, cum se obişnuia). Am plecat împreună cu dr. Eugen Celan († 2011), amîndoi folosind acelaşi truc, al „turismului individual” şi cu ing. Alexandra Manuiko, care avea…paşaport sovietic şi deci „ieşire liberă” din ţară. Prietenul şi colaboratorul nostru, ing. Gabriel Constantinescu, care în cererea de paşaport declarase că merge la un congres internaţional nu a primit viza de ieşire (aşa cum era de aşteptat, nefiind nici măcar căsătorit, ca să nu mai zic şi „de încredere”).

Am avut noroc acolo, cunoscîndu-l bine pe dr. Zdenek Rejdak, preşedintele IAPR şi organizator principal al congresului, să putem schimba cîteva sute de lei (trecuţi prin contrabandă) cu care să ne achităm taxa de participare şi să ne întreţinem pe acea scurtă perioadă de timp.

Am prezentat acolo cîteva referate pe teme legate de ştiinţele de graniţă – inclusiv studiul fenomenelor paranormale. Am avut ocazia să cunosc cu acea ocazie mai mulţi cercetători în aceste domenii din ţările vecine (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria) cu care am rămas apoi în legătură prin corespondenţă (şi aici asumîndu-mi riscurile respective legate de faimoasa „Lege 23” de tristă amintire) şi din occident, cum ar fi Edwin May de la Stanford Research Institute (conducătorul proiectului „Stargate”), prof Arnaldo Zanatta de la Milano (în a cărui revistă „Bioenergia” au apărut şi relatări despre contribuţiile noastre şi care m-a invitat apoi pentru cîteva zile să conferenţiez la Milano – invitaţie pe care nici n-aş fi îndrăznit s-o arăt cuiva!), sau scriitorul Guy Lion Playfair de la Londra, cu care m-am mai întîlnit şi după ce m-am stabilit în Germania.

Am mai participat, ca să zic aşa, indirect, adică prin lucrări trimise la conferinţele internaţionale de Psihotronică de la Varşovia, Zagreb şi Sofia (1985, 1987, 1989), comunicări în colaborare cu ing. Gabriel Constantinescu († 2009), sau cu soţia mea Renate Göckler M.A. Mi-am asumat atunci bineînţeles nişte riscuri deloc neglijabile – din fericire fără urmări vizibile. Am avut noroc că la momentul respectiv mai era permisă numai trimiterea referatului, căci pe la sfîrşitul anilor 80 organizatorii nu mai admiteau includerea de lucrări în program decît sub asigurarea că referentul va fi prezent la acea întîlnire – aşa cum de fapt era de înţeles, într-o societate normală şi liberă.

Domeniul ştiinţelor de graniţă – in special cele de la frontier între fizica, biologie şi psihologie – m-a pasionat întotdeauna. Am fost atras de fenomenele aşa-numite paranormale – unde se operează cu noţiuni încă insuficient definite (bio- şi psihoenergie, respectiv bio- şi psihocomunicaţie) dintr-o dorinţă de a le scoate din spaţiul esoteric şi de a încerca să văd ceea ce este real, eventual de a formula explicaţii pe baza unor modele în concordanţă cu normele ştiinţifice.

O abordare de la sine înţeles într-o societate liberă şi democratică, era însă în România anilor 70 şi 80 însoţită de serioase riscuri. E suficient să amintim episodul “Meditaţiei transcedentale”, pornit de la prezentarea acestei tehnici (întîmplător de către un fost coleg al meu de la “Sava” venit pe atunci din Elveţia) pentru a-i fi apoi verificate efectele în cadrul unor cercetări pe bază medicală şi psihologică – dar care, oprită în urma intervenţiei organelor de partid şi a securităţii, a făcut ca o serie de personalităţi ştiinţifice şi didactice să trebuiască să-şi piardă posturile şi să-şi întrerupă activitatea pentru mai mulţi ani, unii pînă în decembrie 1989, unii fiind nevoiţi chiar să ceară emigrarea.

Inceputul în acest domeniu l-am făcut în anii 1972-73 la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, unde directorul – prof. Mircea Dumitrescu – un om deosebit de inimos şi mai ales cu mintea deschisă către domenii de graniţă – a imprimat cercurilor ce îşi desfăşurau activitatea acolo o atmosferă deschisă schimbului de idei, avînd grijă întotdeauna să aibă ca referenţii cei mai competenţi, unii din ei adevărate personalităţi în domeniu (să amintesc numai două nume de medici – dr. Chivu Lichner şi dr. Berghoff – care cunoscuseră şi colaboraseră cu mari nume ale psihanalizei din Europa anilor 40). La Cercul de Parapsihologie l-am cunoscut pe dr. Valeriu Muşatescu († 1979) unul din pionierii parapsihologiei în România, din generaţia prof. Hans Bender (†1979) de la Freiburg, sau a prof. Martigny de la Institut Métapsychique International din Paris, pe dr. Victor Săhleanu (†1997) unul din marii endocrinologi şi antropologi români, cu însemnate contribuţii în biofizică, un om de mare cultură, cu o largă viziune interdisciplinară, dar şi alţii ca prof. Ion Mânzatu – un om de vastă cultură nu numai inginerească, sau prof. Popescu-Neveanu de la facultatea de Psihologie a Universităţii Bucureşti, un om deschis ideilor noi.

Participam aici ocazional şi la alte două cercuri legate de fenomene rare: cel de paleoastronautică condus de Victor Kernbach şi la cel de O.Z.N. condus de Ion Hobana – doi scriitori şi jurnalişti cu mintea deschisă şi cu un farmec personal deosebit ce cîştiga imediat pe oricine din auditoriu, indiferent de nivelul de cunoştinţe de care dispunea.

Trebuie neapărat să amintesc aici rolul esenţial în aceste activităţi legate de fenomenele de graniţă pe care l-au avut în afară de cele de pe lîngă Casa Studenţilor, cercurile cu profil similar din Ploieşti (condus de inimosul Silviu Lambrino), Sibiu – (condus de Gabriel Pall, stabilit apoi la Worms în Germania şi de prof. Ion Buţiu), sau Iaşi (unde dr. Adrian Wojciechowski şi inimoasa Gina Sava au polarizat în jurul lor cele mai interesante figuri implicate în cercetarea fenomenelor de graniţă).

Am colaborat în acest domeniu cu medici, fizicieni, biochimişti, psihologi, cu colective de cercetare din institute sau universitare, cum ar fi cel condus de dr. Marioara Godeanu (†2014) de la Centrul de Cercetări Biologice (cercetări asupra efectului Backster – comunicare plante-om,), sau cu Inst. Agronomic Bucureşti (efectul radiaţiilor electromagnetice şi a celor de formă asupra plantelor – lucrarea condusă de acad. prof. David Davidescu (†2004) şi de dr. Loran Skaw (Iowa, USA). Rezultatele le-am prezentat în comunicări şi referate la diferite întîlniri, simpozioane pe teme ale ştiinţelor de graniţă: la Sibiu, Iaşi, Braşov, Ploieşti (în Bucureşti, din cauza „atenţiei” mai deosebite a „organelor specializate” ducîndu-se activitatea în mod neoficial, mai mult în „Underground”).

Am avut privilegiul să pot colabora chiar şi sub forme mai modeste cu acad. Eugen Macovschi (†1985) – autorul „teoriei biostructurii”(un savant care, într-o Românie normală ar fi putut candida la Premiul Nobel!). Nu pot să nu-l amintesc aici şi pe prof.univ. Mihai Golu, cu care am avut onoarea de a participa împreună la mese rotunde la începutul anilor 80 şi pe lîngă al cărui curs am ţinut apoi primul seminar de psihotronică la Universitatea Bucureşti, ca şi pe dr. Constantin Neacşu, un decan al cercetărilor în ştiinţele de graniţă, neobosit susţinător al activităţilor noastre şi autor a foarte multe publicaţii pe aceste teme – de la care am avut mult de învăţat. Nu o pot uita pe dr. Irina Predeanu (†2007), specialista n astronomie, dublată de autoritatea cvea mai competentă – după părerea mea – în domeniul astrologiei. Amintesc aici şi alţi cercetători cu care am colaborat în domeniul ştiinţelor de graniţă: ing. Constantin Cojocaru, ing. Dan Svoronos (specialist în radiestezie fizică), ing. căpitan de cursă lungă Claudian Dumitriu, cercetătoarea Nineta Crainici (tradiţii bioenergetice din spaţiul carpato-dunărean).

In fine, „last but not least”îl amintesc pe fizicianul Ion Mamulaş, după opinia mea cercetătorul cel mai competent în domeniul electronografiei din România (cu care mă gîndesc să scriu ceva despre istoria cercetărilor în domeniul paranormalului din România).

In perioada cît m-am ocupat şi de organizarea Sesiunilor de comunicări în Electronica Profesională de la Snagov am reuşit am reuşit să includ de fiecare dată şi teme legate de bioenergie şi biocomunicare, colaborînd cu fizicieni, chimişti (prof. V. Morariu din Cluj), medici (dr. Dumitru Constantin, autorul „Inteligenţei materiei”), prof.dr. M.D.Nicu (de la prima catedră de biotehnologie din România), psihologi (dr. Mircea Piticaru †1995) şi chiar oameni de artă (Valentina Lupu, în prezent în SUA).

După 1989 am fost printre membrii fondatori ai Asociaţiei Române de Cercetări Psihotronice (ARCePs); în această calitate am organizat primel „Simpozioane Psi” ale acestei asociaţii (1990 – 1992) pînă la emigrarea în RFG în 1992 – şi, evident, am prezentat şi comunicări (printre care: cazuri de tratament bioenergetic, sau studiul unui fenomen de poltergeist în 1991 în cartierul Giuleşti din Bucureşti);

De asemeni m-am implicat ca redactor şi colaborator la revista de cercetări psihotronice (prima din ţară, după 1989) „Frontiera Psi”.

Literatura serioasă de specialitate prin care urmăream activitatea centrelor de cercetare, corespondenţa cu cercetători în domeniu pe plan internaţional – din Anglia, SUA, spaţiul fostei URSS, Cehia, Germania; am căutat şi am reuşit în mare parte aşadar să ajung la materiale de informare şi documentare „de la prima mână”.

După 1989 am fost bucuros să pot desfăşura două activităţi practic în premieră în ţara noastră – aceasta fiind posibil numai în noul climat de libertate. Astfel am putut ţine primul seminar de psihotronică din România (1990) la Universitatea Bucureşti în cadrul cursului de „Metode statistice în Psihologie” (pe lîngă catedra prof. Mihai Golu) şi în paralel am condus primul proiect din ţară de cercetare asupra capacităţilor bioenergetice (1991 – 92) –un proiect desfăşurat la Institutul de Cercetări Electronice din Bucureşti, unde lucram şi finanţat de Min. Invăţămîntului şi Cercetării; proiect avizat de o comisie interdisciplinară în noembrie 1992, cu cîteva săptămîni înainte să părăsesc România). Aici am beneficiat de o cooperare fructuoasă cu un colectiv de la Inst.Politehnic Cluj (prof. V.Morariu, ing. M. Popovici) şi de la IPB (prof. Ion Cătuneanu, prof. Adrian Mihalache), ca şi de un bioenergetician dotat şi competent ca psihologul Mircea Dumitru (Zalău).

Din decembrie 1992 m-am stabilit în Germania, în prezent locuind în oraşul Köln. Studiile şi calificarea mi-au fost recunoscute ca inginer electronist (specialitatea: inginer-fizician), echivalat în Germania ca „Diplom-Ingenieur (Dipl.-Ing.)”.

In Germania am obtinut diploma de “European Quality Manager” de la Deutsche Gesellschaft für Qualität (DGQ), membră a Organizaţiei Europene de Calitate (EOQ). Au urmat cîteva stagii de perfecţionare şi apoi un stagiu stiintific cu colaborări la diferite proiecte în cadrul unui colectiv de cercetare de pe lîngă o catedră de la Universitatea din Köln.

Incepînd din anul 2000 tin conferinte si seminarii pe teme interdisciplinare si stiinta popularizata la „Academia Melanchthon“ – o institutie de invatamint pentru adulti din Köln – pe teme ca „Ştiinţă şi Religie“, „Omul şi mediul informaţional“, „Tradiţii spirituale din spaţiul est-european“, sau din istoria contemporană a spaţiului est-european (în particular cel carpato-danubiano-pontic).

Am păstrat contactele pe care le aveam dinainte cu unii oameni de stiinţă din alte ţări. In plus, aici în Germania am avut privilegiul să cunosc şi cîţiva oameni de ştiinţă cu preocupări în domeniul dialogului ştiinţă-religie (domeniul care mă preocupă cel mai mult în prezent), cu care am rămas în legătură: dr. H.-J. Fischbeck sau prof. Lothar Schafer (Univ. Arkansas, SUA), dr. Fritz Popp la ale cărui simpozioane pe tema biofotonicii am participat de cîteva ori, ca şi regretatul prof. Hans-Peter Dürr (cu însemnate contribuţii în domeniu). Am rămas totodată în contact şi cu cercetători din Germania, Anglia, SUA cu preocupări în domeniul ştiinţelor de graniţă sau interdisciplinare – de ex. dr. Walter von Loucadou de la Centrul de cercetări din Freiburg, Ed May de la SRI-California, sau Guy Lion Playfair, pe care l-am şi vizitat de fiecare dată cînd am trecut prin Londra.

In curînd voi face o vizită la un institut de cercetare din Germania, aceasta însă nu în legătură cu vreun nou proiect al meu; va fi o „călătorie sentimentală“ (ca să parafrazez titlul cunoscutului şlagăr din anul cînd m-am născut – 1944). E vorba de un institut de cercetare al Universităţii din Braunschweig (ca. 300 de km depărtare de Köln), despre care, în anul în care fusesem admis la doctorat, aflasem că era singura unitate ştiinţifică din Europa unde cu mulţi ani în urmă se abordase o temă similară cu cea pentru care mă pregăteam eu. Numai că…la ora aceea eu eram prea tînăr („doar“ 28 de ani), ne-membru de partid şi mai ales…necăsătorit, aşadar aveam toate „punctele negative“ posibile, drept pentru care nici nu puteam îndrăzni să cer directorului meu să mă susţină pentru un stagiu de documentare la acel institut (care, vai, era şi într-o ţară capitalistă). E ceva ce pare greu de înţeles în lumea de azi, unde tocmai tinerii au toate şansele să studieze sau să se perfecţioneze în centre ştiinţifice de peste hotare. Acum, după 40 de ani, m-am gîndit măcar să vizitez acel institut, unde, dacă aş fi trăit într-o lume liberă, aş fi avut poate o frumoasă şansă într-o carieră ştiinţifică sau universitară la un nivel european. Am avut surpriza ca, adresîndu-mă prin secretariat institutului respectiv, să fiu pus în legătură cu directorul institutului, prof. Ludger Frerichs, care impresionat de acest „story“ s-a oferit să mă primească personal. Deocamdată o primă încercare a dat greş din cauza unui uragan care a bîntuit tocmai partea de nord a Germaniei, mare parte din gări fiind blocate, afectînd circulaţia atît pe calea ferată cît şi pe autostrăzi. Dar sper că la o următoare ocazie stihiile naturii vor fi mai înţelegătoare.

Mai am şi o activitate – bineînţeles onorifică – conduc Cercul Cultural româno-german DIALOG care fiinteaza din anul 1998 in Köln. ( www.kulturkreis-dialog-koeln.de ). Activitatea de organizare o desfăşor împreună cu soţia mea, care fiind de origine germană (săsoaică de lîngă Sibiu, absolventă de “Brukenthal” şi de filosofie-istorie de la Universitatea din Bucureşti), cu experienţă jurnalistică (la “Neuer Weg” după 1989) se ocupă mai direct de contactele cu publicul german, ţin, alături de alţi referenţi, conferinţe pe diferite teme. Apoi, desigur, am şi prezentări pe diferite teme (cele mai multe însoţite de proiecţii tip PowerPoint). Subiectele sunt diverse: istorie contemporană (aspectele mai puţin cunoscute sau controversate), interferenţe culturale româno-germane (poeţi şi scriitori de limbă germană din România, în trecut şi în prezent, rolul dinastiei de Hohenzollern în dezvoltarea României modernă, ş.a.), religie şi ecumenism (cu protoiereul Radu C-tin Miron – referent ecumenic pe lîngă Conferinţa Episcopală ortodoxă din Germania, sau părintele Mihai Caităr, păstor al comunităţilor greco- şi romano-catolice româneşti), dar şi prezentări de carte în lectura autorilor – am avut astfel de întîlniri cu scriitori, poeţi, jurnalişti de limbă română sau bilingvi, trăitori în Germania, ca: Nicolae Corbeanu, Catrinel Gelles, Andrei Băleanu,Georgeta Crişan, Hannilorei Mainka, Ingmar Brantsch, Birgit Welther, Alex. Drăghici ş.a., dar şi cu reprezentanţi ale unor familii istorice care şi-au depănat cu mult farmec şi umor amintiri “din vremuri de demult”, ca ing.Ioniţă Sturdza. Un “serial” ce s-a bucurat de apreciere din partea publicului, inclusive a celui german, a fost cel în care am prezentat pe rind regiunile istorice ale României: Transilvania ca “peisaj cultural European”, Bucovina – inclusiv despre vestitul tenor Joseph Schmidt, Muntenia, Moldova şi Dobrogea şi bineînţeles Basarabia (unde am şi eu rădăcinile familiei mele). Am avut şi vizite ale unor invitaţi din ţară: prof. Bogdan Murgescu, prof. Lucian Boia, scriitorul Liviu Antonesei (la întîlnirea cu cel din urmă a fost prezentă şi o echipă de la TVR internaţional), dar şi din rîndul celor stabiliţi în Germania, ca ing. Gabriel Pall – un cercetător neobosit al relicvelor dacice de pe teritoriul Transilvaniei (şi care fusese unul din principalii animatori ai cercului de studii pentru fenomenele rare din Sibiu), prof. Radu Mihalcea de la Universitatea din Bochum, prof. Viorel Roman de la Universitatea din Bremen, Günter Czernetzky – regizor şi autor de filme documentare, sau d-na Gerlinde Balint, jurnalistă din Freiburg, dr. Erwin Jikeli (Düsseldorf). Tot aici l-am avut ca invitat pe ing. Andrei Alexandrescu din Bucureşti, care a fost printre primii cetăţeni care şi-au făcut public dosarele de urmărire de la Securitate. De remarcat că am avut ca invitaţi şi referenţi germani cum ar fi dr.Horst Pfingsten, de lîngă Köln, un cunoscător şi iubitor al peisajelor şi oamenilor din România (cu o prezentare de carte în lectura proprie), d-na Karin Böllmann despre istoria saşilor transilvăneni, sau ing. Michael Wittmann despre primul război mondial. Lista o consider deschisă, există totdeauna pericolul de a uita pe cite cineva!

Trebuie să menţionez aici sprijinul şi aprecierea din partea „Academiei Melanchthon“ din Köln, în localul căreia organizăm întîlnirile Cercului nostru şi care a inclus de mai multe ori în programul ei activităţi culturale în cooperare cu DIALOGUL nostru, cum au fost manifestările legate de 70 de ani de la izbucnirea celui de al II-lea război mondial (1939-2009), unde am prezentat chiar eu un referat despre situaţia României în acei ani, apoi la comemorarea lui Philip Melanchthon, unde soţia mea a prezentat un referat privind legăturile între Melanchthon şi Honterus şi efectele asupra învăţămîntului în Transilvania, iar eu despre şcoala latină de la Cotnari; în septembrie voi ţine iarăşi o conferinţă despre România şi schimbările după primul război mondial în Estul Europei, cu ocazia unei serii de manifestări „100 de ani de la izbucnirea primului război mondial 1914-2014“. Să nu uit aici şi acţiunile pe tema „migraţiei forţei de muncă din România în Germania“ – la conferinţa Renatei Göckler-Timoschenko pe această temă de la „Academia Melanchthon“ am avut sala plină! Iar la o alta ţinută la un centru social din Köln am avut în public chiar reprezentanţi ai autorităţilor locale. Am căutat aici să arătăm un tablou cît mai obiectiv al fenomenului, prezentat de unele medii de aici din păcate numai prin aspectele negative, cele pozitive sau arătînd realităţi nu prea convenabile fiind eclipsate.

Cu “Academia Melanchthon” relaţia a început cu mai mulţi ani în urmă. Am lucrat acolo timp de vreo 10 ani – cu timp redus – la diferite proiecte, între timp începînd să ţin conferinţe sau seminarii pe diferite teme – în principal pe tema dialogului între ştiinţă şi religie (o temă care mă pasionează de cîteva decenii), dar şi altele ca “omul şi mediul informaţional” şi în ultimul timp din ce în ce mai des despre “tradiţiile spirituale din Europa de Est – în principal din spaţiul carpato-danubian”, un subiect care atrage tot mai mult public. Am căutat cu aceste ocazii să prezint de fiecare dată cînd am avut prilejul şi lucrări ale colegilor mei – oameni de ştiinţă sau cultură atît din România – prof. Lucian Boia, prof. ing. Adrian Mihalache, dr.ing. Nicolae Dobre, dr.Marioara Godeanu, dr.Constantin Neacşu, ing.Gabriel Constantinescu, dr.Eugen Celan sau cercetătoarea Nineta Crainici – oameni pe care i-am cunoscut mult timp şi care fac cinste peisajului cultural românesc.

M-am implicat între timp şi în mişcarea ecumenică. Ca laic, dar totuşi ca creştin ortodox sunt pentru idea ecumenică. Intr-o epocă cum este cea de faţă, cînd creştinismul este religia cea mai ameninţată mi se pareo necesitate imperativă să căutăm apropierea unii de alţii (fără frică, nimeni nu e ameninţat să fie convertit, aşa cum gîndesc din păcate unii), fiecare în confesiunea sa, dar ţinînd ferm la principiile creştine ce stau în final la baza civilizaţiei noastre europene. Am participat la cîteva cercuri ecumenice, cum ar fi Cercul “Theophanu” de la Parohia St. Pantaleon (Sf. Pantelimon al ortodocşilor) condus de dr. Peter von Steinitz, ca şi la Cercul ecumenic de studii din Köln (condus de dr. H.-G. Link şi de prof. Johann Brosseder, căruia i-am fost ghid prin Bucureşti într-o vizită a acestuia în România). La cel de al doilea am colaborat la un material apărut apoi sub titlul “Ce pot învăţa bisericile apusene de la cele răsăritene”. De cîteva ori am fost invitat în două parohii de lîngă Köln, unde am prezentat referate video despre “Icoanele ortodoxe” sau “Mănăstirile din România”.

De altfel pot spune că şi familia mea este ecumenică: fiul meu este botezat ortodox, ca şi mine, iar fiica botezată evanghelici (luteran) ca şi soţia mea, care a şi scris un articol pe această temă acum cîţiva ani în “Rheinischer Merkur” cu titlul: “In familie sărbătorim Paştele de două ori pe an”.

Ne-am făcut între timp cunoscuţi şi la nivelul organizaţiilor cultural româneşti din Germania şi chiar cu reprezentanţele diplomatice româneşti. Astfel suntem de mai mulţi ani în legătură cu Consulatul general al României din Bonn, care a avut totdeauna înţelegere faţă de activităţile noastre şi căruia îi trimitem de fiecare dată anunţurile privind manifestările DIALOGULUI. In anii trecuţi am avut chiar manifestări în comun – un atelier de creaţie pentru icoane la Bonn, sau o expoziţie de icoane la Langenfeld. Am fost şi noi prezenţi la inaugurarea frumoasei troiţe în stil românesc de pe terenul Consulatului general, la marginea promenadei de pe malul Rinului. Am fost în legătură cu Consulatul general şi în timpul acţiunilor pe tema migranţilor romani, de la începutul anului în curs (aceştia avînd drept de stabilire şi de muncă începînd de la 1 ianuarie 2014). Şi Ambasada României din Berlin ne consider de fiecare dată invitaţi la acţiunile culturale de acolo, numai că cei 600 de km reprezintă totuşi o distanţă ce nu e de neglijat.

N-aş spune acelaşi lucru despre colaborarea cu instituţiile culturale din ţară, unde din păcate n-am avut experienţe prea fericite. Ne pregătisem într-un an pentru un proiect “Mircea Eliade”, cu forţe proprii (din Köln şi alte oraşe din Germania sau din “vecini”- din Belgia sau Olanda) împreună cu un alt cerc similar din Frankfurt, dar n-am fost admişi. Ulterior am constatat că sunt o mulţime de impedimente, nu în ultimul rînd de natură birocratică, aşa că, deocamdată tot pe “forţele proprii” trebuie să ne bazăm. Un minim sprijin financiar ne-ar fi fost necesar pînă la urmă numai pentru asigurarea transportului referenţilor din România, dar şi acesta a fost imposibil de obţinut.

 

Regret totodată faptul că nu prea avem oameni tineri la DIALOG. Au fost cîteva cazuri în care nişte perechi tinere de curînd stabilite în Köln şi-au arătat un oarecare interes faţă de acţiunile noastre, în fapt însă nu i-am mai văzut. Presupun că grijile legate de intrarea într-un mediu nou, atît ca locuinţă cît şi ca cel de muncă, preocuparea pentru propria activitate nu le-au lăsat timp şi pentru o parte culturală de felul celei pe care o oferim noi – sau probabil că nu simt încă lipsa ei. Adevărul este cü în ultimul timp n-am prea avut timp să simţim aceste lipsuri, fiind des solicitaţi în diferite locuri fie ca să dăm ajutor – cu sfaturi sau în principal la traduceri – în situaţii unde erau implicaţi cetăţeni român, fie pentru reportaje sau interviuri în mass-media de aici (presă, radio, TV) privind subiecte actuale româneşti. Cea mai nouă activitate a fost o traducere pentru un documentar realizat în Dobrogea de o echipă de la canalul TV franco-german „arte” ce va fi prezentat în curînd.

autor de lucrări în domeniul ştiinţelor de graniţă)

*********************************************************************

text prelucrat după versiunea transmisa d-lui Nini Vasilescu şi postata la 22 aug. 2014 pe situl d-sale la adresa: http://www.qsl.ro/nini/?q=node/492

 

Advertisements

The greatest WordPress.com site in all the land!